Din timp în timp uiți să te mai uiți în oglindă
Și te’ntâlnești c’un eveniment care te’oglindește așa cum ești
Obosit să fii tot timpul obosit,și toți să te mintă
Te neglijezi băgându’te în carantină...și te prăpădești

Nu’ți mai auzi portavocea durerii,nici n-o mai simți măcar
Zilele acidulate te centrifughează din viața ta
Zidul datoriilor îți blochează orizontul , și vezi , doar
Umbre fericite din trecut ce nu le poți uita

Nu mai ai nici măcar undiță să’ți pescuiești speranța
Nici voință nu mai ai , doar puțină încredere că (poate)mâine
Te vei împăca cu tine ,(poate) îți vei reface alianța
Și nu te vei mai raporta la viața unui câine

Îți furi secunde ,pentru a trăi prezentul, de prea mult timp
Nu poți face același lucru și să te aștepți la rezultate diferite
Cu scara vieții în mână căutând s-o sprijini de’un zid
Stai de prea mult timp,ai prea multe nopți nedormite

La capătul vieții îți e pedeapsa,nu te (mai) autoflagela
Spaima metafizică față de ziua de mâine îngroapo’n ziua de ieri
Nu’ți (mai) place nici viața nici ideea de viață,nu’i așa ?
Halimaea din jur ți’a pus embargou și pe cele mai mici plăceri ?

Ei bine , prietene , nu ești singur în valea lacrimilor
Te simți așa fiindcă durerea te orbește
Deși ziua fumegândă de azi îți deschid răni ce dor
Crede’mă ... cel de lângă tine mai rău de’atât trăiește

De pe sprânceana prăpastiei nu ai decât o soluție
Să faci un pas în spate , să privești înainte
Nu asculta sunetul de fond din mintea ta , prostuțule !
E ireversibil , nu’i ca și cum ai scoate’un dinte

Când gânduri d’astea te arestează trebuie să dai un semn de viață
Suni pe cineva , îți ,,negociezi ’’salvarea deși viața’i ca un teatru trist
(rec)lama ce ți’o tot repetă acum (obsesiv) mintea ta în ceață
Nu’ți spune (și) că’n destinul tău tu nu ești un simplu turist

Injecția cu speranță de cele mai multe ori doare,dar mereu vindecă
Nu’ți preda pașaportul , mai e de mers , de explorat
Năclăirea grețoasă a morții nu pe tine te caută ... nu încă
Ai o groază de vise , de planuri ... le’ai realizat ? ? ?