agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-26 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
Vine iarba, înspăimântă orașele;
nemăsurat le încearcă, din adânc; simt forfotind, mișunând, năvălind grăunțele, sâmburii, spicele uzurpate, pășunile pe care s-au întemeiat. Primăvara se apără, uzinele din câmpie; se simt ridicate de ierburi mustoase și ele topesc zi și noapte oțel ca niște cetăți nencetat încercate; la luptă nasc scuturi și coase cimentează mașini pentru pluguri, dezleagă corăbiile cu semințe și fructe s-aducă minereu, minereu, minereu... A doua zi ies ziarele să cânte bărbați ce-au stat mai mult la cuptoare, pe-aceia cărora iarba nu le citește năframele unde se-nseamnă mai dinainte-așezarea focului pentru plămade metalice. Dar nimeni nu recunoaște-adevărul că iarba se scoală primăvara mușcând hărțile de previziune și calcul, că bărbații cei tineri sunt nevoiți să le-adauge, să le scrie din nou, să le voteze-n ședințe... Nu așteptați când spală luna câmpiile, dac-auziți semințele țipând prin somn de bucurie că vântul le duce la rădăcină podurilor de oțel - se așteaptă să se nască deodată scuturându-se de uzinele de pe ele. Nu râdeți când iese ploaie în lume, nu apa sună pe cuptoarele de fier - atunci se aud alunecând răbdător firele cotropitoare, de iarbă; le sună picioarele încolțite încă de sus, țipă să se sprijine unul pe altul... Adevărat că ziarele laudă zilnic bărbații cei tineri prevăzători și-nțelepți; că uzinele au fost încercuite cu plopi - dar este și mai adevărat că toate acestea s-au izvorât din lupta orașelor cu veșnica iarbă cotropitoare; li se dă loc teilor și castanilor, ierbile sunt ocolite de uzine și case, ca niște copci desfăcute în gheață pe unde vine să răsufle iarba pământului Nu vă jucați niciodată cu iarba; dacă aș pune un maldăr de fire sălbatice la temelia celui mai trainic palat într-o noapte s-ar despica toate turlele ca un depozit de iarbă de pușcă atins pe-o fereastră, de fulger... Parcă voi nu știți toate astea? De ce nu mai stau trenurile zi și noapte și le trimieți din oraș în oraș? Împotriva cui își fac ele calea și de ce le-ncărcați tot mai greu? Cât mai mult oțel, strigă ziarele, cât mai mulți țărani plecați de-acasă, să-nvețe mai bine vechile lor meșteșuguri când ieșeau cu poala-ncărcată pe câmp azvârlind în față sămânță de iarbă! Și vara li-e frică orașelor de iarbă; ea năvălește la caleafrată, poate răsturna pietrișul terasamentelor, o ard însă roțile-n fugă, o opărește aburul locomotivelor, o-nnăbușă vagoanele de pietriș iar ceea ce nu s-a putut astfel stârpi rămâne-n seama bătrânilor feroviari care trec de la un canton la altul ciopârțind firele dintre traverse - atunci când se află la vârsta curajului, pe când i se zămislește sămânța, de-aceea o stârpiți fără-ngăduință mai înainte de-a i se-mplini soiul, lovindu-i năvala din viitor.. Dar toamna e teama sa mare de iarbă; fumuri pâcloase leagă grădinile, iarba se-aude m flăcări trăsnind, ne-ngenuncheată, apărată-n sămânță; vântul de toamnă aleargă s-o sprijine o seamănă prin toate sparturile zidurilor, pe lângă șuruburile slăbite la poduri, prin cele mai ne-nsemnate tăieturi de oțel. Toamna e teama cea mai mare de iarbă, de iarbă viitoare și neprevăzută; ploaia o poartă, bulbucată, pe jos pe sub pietre și schele, năvalnic prin toate conductele orașelor noastre; când mucezește tutunul în buzunare, când pulberea dulce a verii dospește-n manșetele hainelor de la uzină - se pregătește valul prielnic de viață în care să se poată ține pe sine... Din lupta cu iarba vă nașteți când vi se văd fotografiile-n ziare cu copiii pe umăr, la demonstrații, știți voi de ce-i țineți cât mai sus - să vă vadă iarba, iarba cea de departe să se teamă de voi, cei din viitor; împotriva ierbii creșteți copiii; învățând de la iarbă cum se-nmulțește creșteți copii, băieți mulți, mulți bărbați, fete multe aduceți pe lume - ei dorm mai ușor și pot bănui cum crește, pe unde se strecoară iarba spre noi... Azi noapte-am vorbit cu Sfinxul Egiptului - singurul care nu se teme de iarbă, dar atunci când am vrut să-l aduc înspre mâl, unde iarba vine-ncontinuu pe lume, a sărit să mă muște de mâini și de gură. Marea ședere a lui, veșnicia de viață, se vădea mulțumită nisipului ars; piramidele însele, ținute de pază, vin și se duc fără seamăn în veacuri fiindcă iarba n-a ajuns pân' la ele. N-a ajuns încă la ele de tot dar Sfinxul se rotește pe după soare bănuitor presimte sub inima sa de granit cum vine, cum stăruie, cum se-ndârjește, cum îl amenință iarba încet, măcinându-l cu sămânța zvârlită în el împinsă de vânt și de soarele însuși ca norii de grinină - iarba de mâine. Împotriviți-vă ierbii, nu vă lăsați ierbii! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate