Trec caii sălbatici prin gânduri
Nu pot să-i strunesc, să le dejoc pornirile
și ei își scapără copitele de oasele mele.

Timpul se scurge pe sub poduri
arcuite artistic peste ape,
suspendate prin aerul pe care-l respir.
Urcă prin mine drumurile ce înlocuiesc sângele
și inima devine piatră de hotar
între viață, moarte, frunte și tălpi.

Noaptea se risipesc vise și se aprind scântei
arde focul viu, se scutură de cenușă
și câteodată de iubire
în aceleași condiții cu moartea
învinsă printr-o naștere timpurie
din pântecul divinității.