Deschid internetul și încep să mă plimb prin oraș fără să las urme.
Trec prin fața caselor care își mențin cu încăpățânare formele.
Caut o străduță impracticabilă și un copac cu crengile la pământ.
Verdele fosforescent al freamătului vegetal și pietre, străpung tăios monitorul.
Pe un drum care urcă în valuri, coboară o siluetă cu glugă pe cap.
Se oprește în fața mea și mă întreabă:
Câți ani am, cu ce mă ocup și de pe ce planetă vin?
Silueta cu glugă pe cap își îndreaptă ochii de meduză spre camera video.
Fac un pas înapoi și mă abțin să îi destăinui ce simt.
Îi spun că vreau să ies de pe internet, dar ea mai zăbovește o clipă, apoi dispare.
Continui să mă plimb prin oraș fără să las urme.
Am ajuns la mare, este rece ca oțelul.
Valurile ei aruncase pe plajă o bibliotecă cu cărțile lui Horațiu.
Pescarii nu știau nici o boabă de latină.
Dintr-odată a apărut un păianjen mare cât monitorul și a început să tușească.
Atunci am închis internetul.



Sunt colecționar de imagini, cu ele am decorat pereții camerei.
Cu stetoscopu sondez respirația pereților din cameră, iar cu tensiometru măsor tensiunea lor arterială.
Testele mi-au dovedit că toată camera trăiește.
Scaunele pulsează, masa prinde viață.
Eu stau sprijinit de ușă cu un pahar de coniac în mână.
Vreau clipele să devină statice.
Și mai vreau ca toată camera să se inunde de o scurtă nebunie albastră.
Abia atunci imaginile vor deveni concrete ca țipătul sau râsul.
Urmele pașilor din cameră prind viață și zdrobesc păianjenii care aleargă pe podea.
Simt cum îmi crește pulsul și îmi las liberă respirația să inunde toată camera.
Nu știu de unde a apărut ea, trecând prin mijlocul camerei și recitând ceva nedeslușit.
Rămân încruntat și pe deasupra nefericit că mi s-a terminat coniacul.