Nu mai pleca, tu, pasăre măiastră,
din cuibul arcuit pe casa noastră.
Știu, în sufletu-ți ca într-o mare
se zbate toamna cu a ei chemare.
Și clopotele întoarcerii de-aramă
cu șiruri de cocori spre cer te cheamă,
cum moartea-ncet mă cheamă spre-alte zări
în neștiutele ei îndepărtări.

Nu mai pleca, tu, pasăre măiastră!
Culcuș de puf ți-oi face-n casa noastră,
te-oi adormi cu cântece și doruri;
ne-om avânta spre cer în-nalte zboruri.
Tu, suflet al iubirii mele sfinte,
tu, cuibărirea dorurilor frânte,
tu, zbor gingaș al căutării-adânci,
când șoim, când vultur răstignit pe stânci,
când pui de lebădă cu ochișori de lapte
pe-un lac adânc, în somn, pierdut în noapte!
Iubire a iubirilor mele,
chemarea mea spre-nalt și înspre stele,
rămâi să trecem amândoi sub lună
și să murim încet poate-împreună.