când ochii mi-au întârziat întâia oară asupra lucrurilor viața în jur se derula cu prim-planuri
de film. eram un star. jucam perfect. nu trăgeam nici o dublă. doar sufletul meu ireal și totuși
prezent mormăia cu ecouri de hrubă. nu am fost dintotdeauna pieton. am gonit. ca un nebun
pe-autostrăzi neconstruite. așa se face că-ntr-un sat tipic românesc am izbit în plin un grup
de maimuțe fugit de la zoo sau circ. consecutiv un grup de vite. de-atunci umblu desculț prin
zăpada mieilor. e târziu. nimicnutrece. nimicnumaivine. de sub taraba unui vânzător de cărți
mă privesc insistent și ostil doi ochi. poate de om. poate de câine. nu. nu mă simt bătrân. mai
degrabă prin cuvinte am trăit mai multe vieți și mă repet. aceleași amenzi. aceleași fracturi. a
fost roșu. aș fi putut să traversez mai atent. privite de pe clădirea aceasta înaltă lucrurile care
dau farmec vieții nici nu există. numai de aici înțelegi de ce păsările nu râd. doar își ascund
ciocul sub aripă când din senin stelele cad. iar cerul nu le resimte lipsa. le-acoperă cadavrul
cu dimensiuni gigantești de batistă. nu țin minte dacă am urcat într-un lift. oricât am căutat
nu am găsit nici ușă nici scară. am o sfârșeală de călător ce-și recunoaște stația. dar care de
lene nu mai coboară. pe marginea drumului alți muguri plesnesc. iar el ascultă pierdut cum
din radioul șoferului curge un solo de rece chitară. totuși acolo sub carton se trăia! foamea
umbla prin trup. timpul avea dimensiuni de mușcătură. ce-nseamnă banii? câte cărți s-au
vândut? taraba-i plină de maculatură…