Am ajuns să cred și eu, dându-le mare dreptate
Ãlora ce zic mereu că femeile-s ciudate,
Intru-n bâză cu nevasta, sictirită pe-undeva,
Că în dimineața asta i-aș fi zis mă-sii ceva
Nașparliu, bine’nțeles, că-mi tot sare-n sus de șnur,
Iar eu, caracter ales, n-am cu ea nimic, v-o jur ;
Deschid ușa,-n zori, la hol, aia care dă afară
Și ce văd, un geamantan barosan chiar lângă scară (!?)
Trei sacoșe, patru plase, alea mai voluminoase,
Printre care, cu stupoare, soacră-mea-n carne și oase ;
Somnoros, privind la ea, scărpinându-mă la ochi,
Număr ce bagaje-avea, să nu-i fie de deochi !
Însă dumneaei, nimic, nici “bon jour”, nici “bun găsit”
Ori în gât, măcar un pic, să îmi sară c-a sosit,
Mă ia scurt, fără pupici, întreabând printre lentile :
“Pot să stau și eu aici…cam vreo trei sau patru zile ?”
“Poți să stai și-un an, și doi !”, îi raspund cu nonșalanță,
Închizând ușa ‘napoi, chiar…ținându-mă de clanță,
Altceva nu-mi amintesc să-i fi zis și mă consum
Că nu pot s-o potolesc pe nevasta-mea nicicum !

Valeriu Cercel