Am așteptat extraordinarul care mi s-a promis
să se întâmple, l-am așteptat în fiecare clipă, în fiecare drum,
în fiecare om
din câți am întâlnit.

Erau toți prinși în facerea unor nimicuri
indispensabile vieții, aveau o respirație echilibrată și rece,
neobservabilă chiar,
nu își încărcau gândurile
cu dialoguri imaginare, cu numărători și rugăciuni improvizate.

Aerul era copt, numai bun de conservat pentru timpuri
polare, atâta cât să-ți tăvălești blana în el
ca un câine lungit vara
pe orice asfalt care a reușit
să se încălzească destul.

Carnea de pe oase și-ngroapă moartea sub piele,
eu îmi apropii mâinile de genunchi și simt ceva cald
ca o inimă rătăcită-n dărâmături.