De-aș fi putut să iau în mine
țipătul neînceputului,
pluralul tristeții neînțelesului,
tăcerea obosită a neaproprierii,
speranța istovită a toamnei…
Și camera aceea cu pleoape fixe
și unghiurile răsucite
în așteptaare a unei întâmplări;
ilustratele cu vârsta întrebării,
literele galbene căzute din cuvinte
și adunate într-un gest alb,
potrivirea privirii pe-un gând
și grimasa golului căutându-mi pupila;
apoi forma uimirii și-ntrebarea…
și desprinderea din mine
de jumătăți de singurătăți…

De-aș fi putut să iau în mine
atingerea cuvintelor aprinse de urmă,
gestul nerostit al plecării
și spatele irișilor de cumpănă…

De-aș fi putut,
m-aș revărsa
peste marginile sufletului!