Ce vise deșarte mai are
Un suflet dintotdeuna pierdut?
Și spune,bietul,că și-ar dori
Să nu se fi născut.

Și inima iernii așterne
Cuvinte ce pleacă alene
Pe-alei troienite de-a lungul,
Și străbat un drum încurcat.

Cu nesigura lui viețuire
Face urmă în poteca de fum,
Și cu hainele rupte se-așează
Pe-o buturugă plină de gheață,
Căutând un chibrit,ce cu flacără sa
Îl va face să uite de soarta grea.

Dar în iarnă,sărmanul culege,
Doar o lacrimă amară și rece.

Și cu lacrima dură ca iarna
Adună un fulg în pumn,
Și când fulgul se stinge
Acesta-și spune în gând:
-Exact cum mă sting eu acum.

Și stă și se Roagă cuminte
În gerul ce deja a venit,
Pentru familia sa,ce de-acuma,
Sigur mănâncă tihnit.
Observă,privind în urmă,
Aleea troienita la loc.