Cumul, de strigăte în timp, neauzite,
De suferințe, fără de ieșire
În talazul minții, diabolic în iuțire...
Cu prăvăliri, haotice-n simțiri zdrobite.

E lipsă de suport de ambient,
Cu rezultat fatal în consecințe
Și false rezolvări, de suferințe...
Sfârșit, prin anacronic accident.

E lipsa crasă de comunicare,
Ce ar spăla reziduri de eșec
Păstrate-n sumbra capă de ”eveque”;
P-ascuns exorcizată-n condamnare.

Vina-i a celui ce nu moare,
Ce este partener, amic, părinte,
Indiferentul, făr’ de har, ce minte;
Ei niciodată nu au vină, de-ntâmplare.

Trăim, printre conștiințe-n deficit,
În egoism, ne exersăm demonul.
Suntem absenți, la lecția când ”omul”
Ne este seamăn... Și-l tratăm învinuit.

Sinucigașul, este-o ultimă strigare;
Ecou așteaptă dintr-o lume strâmbă
Să-i vie salvator, să poată s-o înfrângă...
E-n disperarea-i ultimă... să nu se mai omoare.
14.07.2010
In memoriam, pentru Mădălina Manole