iată niarne cum anotimpul acesta
își stabilește singur cât încape în el
își ține evidența fiecărei nașteri
și fiecărei ofiliri așa cum biserica
ține evidența păcatelor
își răspândește pe infinit culoarea
pe care apoi și-o aprinde în fiecare vinișoară
a putinței până plesnește din muguri în rod
cu milă și compasiune pentru soare și lumină
cu frig pentru pietre și nopțile albe
știi bine niarne cum se adună frunzele pomilor
și pletele noastre pe-ntinsul său
spre a nu rămâne înfrigurat
sau când își adună lacrimile cerului
într-un puhoi numai pentru a ne reaminti
că nu suntem singurii lui triști
sigur că are suficient loc pentru timp
să-i scuture polenul strâns
în fiecare stamină a secundei
să-l fecundeze în zile cu care ne hrănește pe toți
nu mă întreba niarne de unde atâta libertate
să-și trăiască fiecare sentiment
să-și cunoască înțelesul și mai ales
să dăruiască o inimă mare cât un clopot
din care pulsează atâta dragoste
nu știu niarne


28 martie 2011