atunci te gândesti câtă nesăbuință
în a îndrăzni să visezi
a conjuga la întâmplare verbele reflexive
și a nu pricepe că din sânge nu derivă iubire nicicând
ci însângerare
când nu mai ai nimic și te întorci în camera ta albă
în gesturi cuminți pentru a aranja lipsa in ordine
pătrățele
în încercările tale naive de a-ți asculta ca pe un prieten inima
și nu întristarea ce țâșnește pe umeri atât de tăios
tăcerea ce-și înfige lacom colții în sânii tăi clasici înfierbântați
rien que les mots
și apoi câteva încrustări tacticoase
ale unor întâmplări
masculine...

mai târziu goală
ascultând un fado
ți se pare ca viața e atât cât ți-ai trage o rochie pe tine
și ai pleca.