Toate poemele le-am îngropat în Henry
ca pe niște oameni. Cînd mă învățam să nu plîng
l-am născut din ultimile lacrimi.
Acum, Henry e singurul meu prieten. Dumnezeu n-a avut
niciodată timp să-mi povestească din iubirile lui.
Nu m-a lămurit cu moartea și încă multe altele.

Dimineața devreme ieșim în pijamale la marginea pădurii
să ne dezbrăcăm. Pînă dincolo de piele. Pînă și dincolo de viață.
Ne spălăm unul pe celălalt cu rouă,
apoi cîntăm.

Henry sapă cu grijă în aripile păsărilor. De la o vreme,
chiar le mai și lasă vii.
"Ce faci, Henry? Ce faci, dragule?"
De cînd îi vorbesc despre moarte, începe să plîngă
ca un bătrîn la propria-i cruce.
El știe că nu va muri. Nu l-am născut ca pe ceilalți.
Poate chiar e poemul vieții mele.

"În clipa în care va trebui să mori,
mi-aș dori să fii un vierme".
"Da, Henry... ”