Într-o zi ori noapte-adâncă,
Luna, Soare s-a dorit,
Smoc de flăcări dintr-o stâncă
Prin neantul însorit.

Cu o stare făr’ de stare
Și-a-mpânzit într-un ungher,
Plănuiri involuntare
Cu eternul Efemer.

“-Pe-ntuneric noi Lumină
Cu-mprumut îi șterpelim,
Înnorând bolta senină,
Preaslăvirea îi umbrim”

Þanțosă, spre-a ei cinstire
Luna-n sine năzuia,
Că isprava-i de șutire
Astru-Sef o rânduia.

Numai că-n a sa sminteală
S-a-ncurcat de-un amănunt:
Strălucirea selenară
A pierit - cu-n Soare ciunt.

Si-acum șade cu-a sa jale,
Măreția și-a-necat,
Hăulită peste vale
Doar de-un lup însingurat.






Mica explicatie:
Urmariti primele trei strofe. Fiecare vers contine un grup de doua cuvinte antagoniste: zi-noapte, luna-soare,flacari-stanca, etc.
Aceste antagonisme sunt motivate de existenta grupului ancestral: lumina-intuneric.
De la a patra strofa, dupa ce luna "a furat" lumina soarelui, deja dispare ideea antagonismelor deoarece daca nu mai exista lumina nu mai exista nici intuneric. Sau poate ca da?...