azi noapte iarăși nu am dat geană în geană
de lumină vă spun să mă credeți odată
sunt mai obosit ca sisif-ul din ploape osândit
de camus să-și care deodată toți bolovanii
pe care victorios într-un război în care pierde tot
se urcă câte un pic cu fiecare zi la cer
aș avea mare nevoie de o cafea tare și amară
(ca viața asta care rămâne totuși un coșmar frumos)
să mă refac ori măcar să mă mai înviorez
ar curge însă prin mine ca dintr-o stropitoare
sunt ciuruit tot am numai goluri în cap
de la o vreme pasărea asta nu mai are liniște
cântă într-una și scoate niște triluri ciudate
pe care le scuipă grăunțe adunate aiurea
de te miri pe unde zac uitate și neâncolțite
prin cine știe ce miriși nearate ori locuri băltite
săgeți otrăvite care se izbesc și se înfig
în tavan în pereți și în dușumea iar de acolo
veninul lor se adună și se scurge pe sub cearșaf
îl simt cum îmi amorțește încet încet picioarele
urcă apoi ca un fior de gheață prin șira spinării
și mi se fixează rece exact în ceafă
stafie ce mă urmărește pofticios din umbră

când a venit la mine să-mi povestească despre icar
nici nu exista meșterul dedal era un porumbel alb alb
cu doi ochi negri în care se scufundase toată lumina
am gângurit amândoi până s-a terminat drumul
și-am luat-o de la capăt pe un altul fără să ne dăm seama
că vorbim semințe de rai pe-un picior de plai mănos
sau mânios că-i trecusem fără să-l întreb hotarul
ne-am jucat împreună de toate am mâncat dude
ne-am scăldat în păcate și ne-am dat în comedia lumii
răstigniți ne-am lăsat arși pe rugul acelorași cărți
aceeași școală militară am urmat-o și ne-am rănit
în aceleași bătălii îndrăgostiți de-aceeași fată
când eu făceam copii el s-a făcut rândunică
le-a clădit vegheat și binecuvântat cuibul
când mă credeam prinț cezar faraon el cocor
îmi bătea cu ciocul nestemate în coroană
multe am mai pătimit unul cu altul
cum ațipeam o zbughea așa din senin
să nu îl pierd umblam năuc după el colindând lumea
flămând de viață se ascundea de mine
în valurile mării ori în vreo cârciumioară deocheată
l-am găsit într-o lăcrămioară alt-dată într-o vioară
abia l-am deslușit într-un tablou de petrașcu
de unde parcă nu mai voia să vină acasă
uita de el se dăruia la negustori și târfe cerșea
râdea se îmbăta dansa cânta de inimă albastră
mereu pofticios mă punea să-i aduc câte și mai câte
el îmi ciugulea întunericul din jur să fiu arătos
de aia a ajuns azi poate corb iar eu albesc

porumbel rândunică cocor corb habar nu am ce-o fi
o fi cum bine zicea filozoful ăla că este ce este
(fiindcă viața asta rămâne totuși un coșmar frumos)
am hrănit-o cu vise dureri bucurii necazuri
și a crescut mare acum o strânge colivia
vrea să-și deschidă aripile și nu poate
izbește cu ele în gratii uite ce mă dor coastele
probabil simte și ea că se apropie toamna
i s-a făcut dor de tărâmurile verzi și calde
a devenit nervoasă nici nu mă mai recunoaște
în fiecare dimineață îi par că sunt altul
de aia cred că nici nu mă mai suferă
la fel ca visul de mireasă al unei fecioare
în închipuirea ei e o lebădă ori
se crede măiastra cioplită în coloana lui brâncuș
unică într-un șir în lung și-n lat cât o cruce
închinată eroilor care au avut curajul să se nască
ce se abandonează ca să ia cu sine numai zborul