Nori de argint oglindesc infinitul
sunt un uriaș pe pământ,
iar gândul mi-e tare precum e granitul
căci renasc prin cuvânt.

Rostesc iubirea-mi la flori și la lună
iar ele-mi răspund cu parfumuri și raze.
Visele cântă sălbatice-n strună
născând agonice metastaze.

Þine-mă Doamne cât sunt de mare
să nu mai alunec în locuri sinistre,
iubirea-i ca boala și poate s-omoare
îmbrobodind vrednice astre,

acoperind diademe scăldate-n lumină...
Eu nu mai voiesc a muri!
M-am lepădat de păcat și de vină,
ființa-mi frumosul va făuri.