Ieri mă uitam la iubire din geamul trenului în mers.
Seara m-am împrietenit cu o sticlă de șampanie care îmi povestea cum să trăiesc în viață.
Noaptea în visul meu am omorât-o pe ea.
Am pus-o în saci de plastic și i-am luat banii.
Acum s-a luminat de ziuă.
Ea stă lângă mine și îmi povestește, iar eu o simt ca pe un antinevralgic la o cefalee acută.
Amândoi respirăm într-o colivie cu iluzii.
În timp ce pe lângă noi trece un gândac negru de bucătărie, care a devenit un agresor locativ.
În urma lui vine un alt gândac de bucătărie ca un șăgalnic diavol.
Se oprește în fața mea și râde în hohote.
Strig la el întrebându-l dacă vrea să se creștineze.
După câteva ore am rămas singur și umblam după fericirea pierdută neștiind cât de departe a ajuns.
Azi am fost la ea, dar când am simțit că prind mucegai am plecat.












Două gagici bârfesc în jurul unei cafele.
Și ce dezordine este în creierul lor!
Una dintre ele e rârâită, iar cealaltă scuipă când exprimă cuvinte.
Nici una, nici cealaltă nu susțin nimic, dar bârfesc.
Ochii uneia lovesc în plină figură pe cealaltă.
Barmanul cu figura lui caraghioasă, greșește adresându-le îndemnul de a se sinucide.
Gagicile simțindu-se învinovățite de prostie se îndreaptă spre barman și îi toarnă cafeaua pe față.
Amândouă izbucnesc în hohote de râs și apoi se iau pe după gât începând să se sărute.
Se asemănau cu o țelină și o ceapă care fierb într-o supă.
Barmanul rămase posac și cu nevoia de a-i spune uneia dintre gagici la ureche o vorbă de duh, încât să i se facă dor de maică-sa.