Și fără să știm dansăm ultimul dans...
am fi copii de demoni de-am spune
că nu cunoaștem pașii, de fapt,
în nopțile umplute de-atâta pasiune,
când refuzam portița deschisă de divin,
sufletele noastre însușeau,
în sala vremii autiste, perechile de
un-doi-trei
un-doi-trei
unu,
un-doi-trei
un-doi-trei
unu.

Și timpul? un tip arogant neîmpăcat cu
propria-i deșertăciune, un prunc împins
în calea împlinirii noastre...
Ce mari actori, ce replici, ce decoruri,
ce zâmbete grefate-n atâta penitența și câtă
marmeladă
și ce păcat că noi, iar am greșit
jonglând, vestimentați,
o altă piesă pentru
un alt auditoriu.

Ades, se mai întâmplă să ai ochii închiși
iar valul să te poarte. Valul
indiferenței, valul denigrării.
Și ceea ce începi cu pași de vals, cu vis
de nemurire, cu gând de suveran
transcede în penumbra-i. Devine amalgam.
Am vrut mai sus, mai mult,
mai tare, mai ușor , am vrut
mai fin, mai gingaș, mai trup și mai picior,
am vrut dezinvoltură, am vrut și sanctitate
dar am ajuns aici, iar toate astea-n spate
pierdute-s în trecut.

Și fără să știm dansăm ultimul dans,
mi-aș fi dorit să fie un nupțial concert,
dar e doar închinare în fața
viselor avute.
Rămân doar amintiri vioara și arcușul
perechi de balerini, parfumuri de femeie...
ne distanțăm, pierduți prin aduceri-aminte
și-ntr-un final ne vom găsi culcușul.
Dar din interior,
glasul ce gângurește, copilul
nu strigă ci dansează în ceasurile toate.
Deși în alte colțuri de lume vom fi frânturi
de viață, ne vom cunoaște, veșnic, primii pași de dans,
perechile de un-doi-trei
un-doi-trei
unu,
un-doi-trei
un-doi-trei
unu.