Numai liliacul
înnebunește strada,
sare din curți înflorit peste ziduri.
Ochii absorb frumosul și se înseninează
de atâta revărsare de culoare.

Numai dimineața
ridică izvoarele în cântec.
Soarele sărută frunzele ca pe un miracol,
înalță cerul încoronat de măreție,
în gând încercăm bucuria
de a pătrunde infinitul mic.

Numai ziua
din vibrațiile lucidității
hrănește ierburile cu lumină.
Sălășuiesc în ele mirosurile lumii,
în mănăstire se caută tainele mântuirii,
prin rugăciunile tăcerii
și cruci făcute
pe bolta palatină a cuvântului.

Numai vestea
îmi macină zilele,
durerea se mută cu suferință cu tot în suflet.
Pe drumurile mele vântul adună nisipul,
pe văi, sub măgurile calcaroase, locuiește ceața,
arborii-s înfrunziți în pădurile de mâine,
femeia m-așteptă devreme
și eu am rătăcit drumul.