Nu-mi fac promisiuni de care nu mă țin.
În noaptea de plumb cu ferestre înalte,
scap o greutate de pe pervaz pe picioare
și n-o să mai trec niciodată pe lângă arborii de sticlă.
Rămâne întunericul să cadă peste ape,
din ciclurile nopții mă voi acoperi cu singurătate
și vestigiile trupului se vor rupe din durere.
Va ninge cu un alb delirant peste moarte,
și nimeni nu crede că voi închina femeii
zilele acestea de aluminiu care nu ruginesc niciodată
și care-mi trimit șoapte-n auz pe care abia le deslușesc.
Mă așteaptă cu trupul amorțit de lumina din sentimente
lângă lacul unde sărbătoresc nuferii nunta de argint
și caii pădurii scăpați din căpestre
lăcrimează după stapânii lor plecați peste mări,
fără întorcere până dau ninsorile
și foșnește fânul mirositor pe obrazul iernii.
Atunci împart cu vântul frică și teamă
perdelele sunt trase, lumina e stinsă
furtuna-i năprasnică și până la tine
nu mai îndrăznește să plece nici un gând.