ieri mi-ai vorbit despre importanța cerului
despre zepeline ori lumânări sfeșnice/ despre
cum cade lumina pe casa bântuită în amurg
negrul, spuneai, este albul închis în sine
eu îți scrieam de la celălalt colț despre liniște
dar asta e altă realitate/ (nu trebuie să decupezi cerul
ca să-ți cadă avioane în păr/ e suficient să mă iei
în brațe acum – și o să îți crească alunițe cu aripi
sub piele)/

azi nu mă gândesc la coerciția sinelui/ nici la substanța
materiei/ azi șlefuiesc iubirile și le arunc într-un nor de
aer alb/ azi îți scriu despre corpuscul ca și cum ai fi inventat
cuvântul ăsta într-o mlaștină de atomi feliați/ azi îți spun că
cerul e mai puțin important decât pământul/ pământul acela
prin care zboară zepeline sub fiecare vulpe argintie
*
visez că tai cercuri și aprind fotoni prin șanțuri că îți citesc
despre tipe cu gât lung cârlionțat ori mă arunc pur și simplu
pe brațul tău însorit/ locul acela, știi tu
pe care lumina cade dintr-o altă planetă. ori altă stea alt soare
alt neon/ spui că cerul e important/ spun că cerul e o pânză de sare/
te apleci/ apuci un strat/ fărâmițezi între degete albul cu tot cu stele
presari parașute planoare și păsări. dar nu poți împrăștia cerul
la infinit. și te odihnești într-o pasăre moartă. ca și cum pământul
ar fi singurul cer.
îmi spui despre cafeaua din T despre cum ai întârziat iar la curs
dar mai ales despre cât de mult urăști profesorii cu toane
zâmbesc/ privesc cerul și nu/ nu mai are răbdare/ o să mă
lovească un boeing drept în frunte/ tu-mi spui
dar lasă-le dracu de ceruri
azi vreau să ne arcuim prin iarba proaspăt cosită
să ne aplecăm puțin/ să nu mai dăm cu capul de nori
să nu ne mai zgârie umerii și
lorelai
să ne ținem în brațe aici
pe pământ