când nu mai știm cum să spunem
tăcem sau lăsăm să plutească-ntre noi cuvintele acelea atât de
fără culoare
ca și cum cineva ne-ar forța să vorbim despre vreme
mișcarea de revoluție a planetelor sau despre creioane
și noi încă ne căutăm instinctiv zâmbind obligați de paiața din noi
ascunși vinovați în spatele unei măști atât de
roasă de molii pe-alocuri decolorată de soare dar
de murit nu murim nici de dor nici de vreo boală la modă
sau de vreo astenie bizară ne risipim inutil
tocmai acum când e vară