Cred că visai alb-negru,
altfel nu îmi explic faptul
că înotai haotic, sporadic, printre cearceafurile albe
care mai păstrau încă vie amintirea iubirii noastre
din urmă cu câteva ceasuri.

Te priveam regește din balansoar
în timp ce într-un moment de acalmie
mi-am aprins o țigară, învăluit în lumina lunii,
care privea cu coada ochiului
pe după perdele trase până la sânge.

Fumul albătrui expectorat de plămâni-mi încă roz
îți croșetau o aureolă care se așeza tiptil,
peste trupul tău eșuat dintre vernicele imaculate,
transformându-te preț de câteva secunde
într-un nimb răpit de un somn binecuvântat.

Brusc, te-ai ridicat în vârful patului
și ai căutat un punct de reper de care să te agăți.
După milenice secunde
m-ai descoperit cuibărit în pântecele nopții
și bărbierind întunericul, ai plutit ușor către mine
învăluită la rându-ți de lumina lunii voyeriste.

Mi-ai răpit țigara din varful buzelor
și cu mișcări leneșe,
ți-ai explorat deșertul din plămâni
în timp ce îmi zâmbeai
învăluită în propiați aureolă croșetată.

De această dată,
nimbul nu mai era binecuvântat cu un somn ceresc
ci cu un suflet pereche
căruia îi place să-l privescă
atunci când visează alb-negru.