iubirea durea într-atât,
încât suflam în plămâni aerul așternuturilor calde.
mă plimbam printre celulele albe cu speranța să mă vindece, să facă ceva.
altădată, tăcerea îmi rupea corzile vocale. nu puteam comunica decât cu celulele tale.
nici ele nu ajungeau la tine.
din nou îmbrățișarea aceea dureroasă și praful peste noi
ca niște așchii metalice.
totul a încremenit, cerul a început să se crape ca o mlaștină uscată,
pasărea ce tocmai trecea prin fața ferestrei, a rămas cu pliscul deschis,
cu o aripă întinsă și alta ușor îndoită,
cu ochiul stâng holbat la noi,
ca și cum aș fi scos-o dintr-o dioramă.
o văd cum se carbonizează sub soare și se transformă în pulbere neagră.
timpul se oprește speriat și se relativizează.
spațiul se curbează.

în ochiul de sticlă
al universului
caut reflectarea mea.