Cu falcă veche de catâr zvântat
eu sap sub lespezile inimii
în huma cinstită a cuvintelor. Învăț
pământul să-mi treacă prin carne,
să-mi lase-n palme doar viermii
silabelor ce ard pe lumină
precum sobolii în sapa fierbinte.

Din peșteră se iese noaptea,
acum când știu sunt mai sărac.

În calm belșug al lipsei de nevoie
puținul naște largi prisosuri
care se cer împărtășite. Tot
ce nu am e al vostru în veci,
nu trebuie decât să vreți ce am:
o falcă de catâr ponosit,
o palmă ciuruită de cuvinte și
dragostea de huma preacinstită,
da, de humă.