zile fără început, în urma noastră un vraf de tăceri sonore
plutirea asta stranie, până la disoluție
ce e absurd se așază ca un praf pe suprafața pielii

nu mai pot duce
nu mai șterg nimic
nu mă mai apăr

prinsă în furia celuilalt, privesc îndeaproape exploziile
schijele îmi intră în ochi, în piept
mintea prea clară, luciditatea e complet inutilă
nu umple hăul dinăuntru

aștept sfârșitul

între timp agăț cu grijă orele, pe fiecare perete, o expoziție
deschisă permanent, fără privitori
acum îți știu toate nuanțele violenței, tot ce lipsește
este o ramă din lemn blând
să se păstreze intactă ultima pânză