Într-o lume-n care viața, prețuiește mai nimic,
Calc pe trepte de morală, încercând să mă ridic
Undeva deasupra vârstei, năpădite de nisori,
Pe la tâmplă unde visul, a rămas uitat în zori.
Și mă-mpiedic în cuvinte, ca un prunc începător
Neștiind de ce speranța, plânge-n ochii tuturor,
Și-n cenușa fericirii, văd topindu-se în gând
Flăcările unui zâmbet ce se sting și mor pe rând.

Eu sunt omul cu iubirea, alții trecători ca mine
Știm cum să urcăm o treaptă, spre aridele coline,
Dar această trudă sfântă astăzi nu mai e de-ajuns,
S-o plătești cinstit sperând, să recapeți un răspuns,
La-ntrebarea nerostită, pusă gândurilor tale,
Câte zile fericite, vom găsi-n a vieții cale?
Câți din noi vor găsi drumul într-o lume zbuciumată,
Dacă printre lacrimi spunem, ce frumos a fost odată?

Calc pe trepte de morală, și mă-piedic de cuvinte,
Fără să mai știu de ură, sau de lucrurile sfinte,
Duc poveri, trăiesc iubire, într-o inimă bătrână
Tresărind când nostalgia, mă cuprinde-ncet de mână.
Și mă duc să-mi caut visul. pe aleea cu platani.
Unde-am rătăcit prin viață, fără vârstă, fără ani,
Prețuire fără seamăn, într-o lume zbuciumată,
Dacă clipa nu-și găsește, prin eternitate-o soartă.