Cândva… Trăia o fată frumoasă. Atât de frumoasă… Ehee! Mai frumoasă ca Afrodita… Ori Cosânzeana din poveste! Și era singură. Nu avea pe nimeni. Nu se știa de unde venise. Nici cine era! Cei care treceau se minunau. Habar n-aveau de vârsta ei. Lumea se tot schimba. Pe la poarta ei se perindau… Mereu alții! Dar ea rămânea aceeași. La fel de neschimbată și frumoasă!
Nimeni nu îndrăznea… Să-i bată-n poartă. Ori să o întrebe ceva. Era suficientă o privire. Aruncată către ea. Și curiosul… Pe loc se-mbolnăvea! Din senin… Se alegea cu-n soi de chin. Îl apuca așa… O patimă necunoscută! O stare de delir! Transpira. Se sufoca. Nu mai avea stare. Nici poftă de mâncare! Nu mai dormea. Liniște… Nu-și mai găsea! Devenea apatic. Deși era simpatic! Toată ziulica… Privea visător la soare. Și se usca pe picioare! În zadar umbla prin magi. Prin vraci… Parcă era posedat de draci!
A trecut pe acolo întâmplător. Un călator… Era așa și-așa! Dar fetei… Prinț i se părea! Obosit de drum și prăfuit… I-a cerut găzduire. Și fata, bună din fire. L-a primit în casa ei! L-a spălat. Ospătat… Să o scurtăm. I-a dat tot ce avea mai bun. Chiar și-o țigară de tutun! Dimineața… Deși era epuizat. Totuși… Omul nostru s-a sculat. Hotărât să plece! În zadar… Să rămână. Ea l-a tot rugat! El a rămas… neînduplecat! Și a plecat. N-a mai apucat. Decât să-i spună. Că numele lui e… Timpul! Fusese blestemat cu foc. Să nu poată sta pe loc. Așa ca pe o amăgire… În ultima clipă… I-a mai șoptit: ”Adio Iubire!”
De atunci… Au înverzit iar frunzele. Dar ăsta i-a rămas fetei numele. Iubire! S-au petrecut mulți pe la poarta ei. Și mai cuminți… Și de pripas! Dar fata… Tot singură-a rămas! Trebăluind ea fără chef. Tocmai împungea un gherghief. Cu ac de aur și ață de sidef! A luat-o așa. Durerea de măsea… Și a descoperit. Că rămasese grea. De când prin patul ei… Timpul a trecut. Într-un final se alesese. Cu pruncu-n așternut! Era un înger. Leit cu mama sa! Doamne… Cât îl mai iubea! L-a alăptat cu tot ce vrei. Chiar și cu suc de coacăze! Și în pauze… Îl dezmierda. Îl alinta. Dar ca orice mamă iubitoare… De seamă nu băga. Că pruncul zilnic se schimba!
Și într-o zi… Când îi făcea baie. Văzu că pruncul… Era mare! Și tare mai crescuse-n c….! Însă abia… De mai aducea. Cu ea! Cum de tată-său… Nimeni n-a mai întrebat. Iar ea cu treaba s-a tot luat. Rămăsese pruncul. Nu doar cam orfan… Ci și nebotezat! Îi căută înfigurată-un nume. Cu care… Să iasă și el în lume. Se frământă… se frământă! Dar niciun nume nu află. Într-un târziu… Își aminti. Că-n ziua aia la plecare… Când Timpul îi înălța… osanale! I-a zis. C’-o omenise! Și-n clipa aia… De grație! Ori de sublimă inspirație… Tocmai când se împiedica de-un pom. I-a zis puiului ei… OM!