Știu, e ilogic
să-ți cauți sufletul între rămășițele zilei
să vină noaptea și să te desfaci de coajă
să sufli peste oboseală ca într-o lumânare
așteptând un loc în lojă
aici priveliștea urcă prin vene
mai sus decât tine e doar cerul
golindu-se de griji.

Mă gândesc la tine ca la un tablou
din care ies pe rând culorile
în particule de nuanțe
intră în sângele meu
cu atâta moarte
și dor de rădăcini

Simt că-n irisul tău am pus
prea multă lumină
și a rămas tot întunericul în mine
conturându-te peste noapte
ca o candelă alungând strigoii

și nu e nimic dincolo de această cameră
unde mă zidești tot mai des
ca o Ană a culorii.