I

Cât de tentant sună
să m-agăț de-această ramură –
scrânciob să fac din geometrie
pe-orice arbore să îl iau în spațiu

Orice colț din parc
stea țanc de prin munți
mă îndeamnă pe dată
să mă gândesc la suspansul
când trecem prin viață

Copacii măsoară deplasarea prin aer
a corpurilor noastre care planează
în cosmos unde-odată și-odată o să fugim

Vor fi inventați arborii mecanici
oamenii îi vor manevra pe străzi
precum vrăjitoarele s-or întrece
s-ajungă la locul de mare muncă
îmbrânciți din spate-or încetini
mereu hăituiți în incomode cozi


II

Mă cheamă Ion
în satul natal al lui Andrei
la oraș sunt strigat Andreescu

Ioniță era cel dintâi descălecător
de la Dunăre supranumit Caloian
Domnul cel Frumos
prototipul pictorilor

Când am să rămân fără trup
pentru o vreme de patruzeci de zile
mi-l voi repicta
însă nu ca autoportret
ci în culorile și la dimensiunile vii
pe care le voi căpăta


III

N-am vrut să pictez altceva decât oameni
mi-au ieșit doar câteva portrete
de femei fetițe și-un cap de tânăr
pe lângă cele două oglindiri –
slabă recoltă la chipuri
ar zice mulți și pe drept –
însă copacii berbeci de fier
m-au asaltat ca pe-un portar de cetate

Geometria copacilor mei
pare un șir nesfârșit
rânduit de idei

Geometria uitării-n oraș
e tristul foc iscat
să incendieze paiele câmpului
au rămas încă suflete
nerupte peste ce-a plouat
și s-a tot uscat


IV

Am vrut și eu să stabilesc raporturi
neașteptat de exacte simetrii
volume potrivite
perspective

Punctele de greutate ale formelor
mi-au jucat permanent renghiul
instabilității

N-am aflat nici muzica pitagoreică
ci am ascultat din când în când fierăstrăul
adevărurile din cercurile
lui Arhimede mă vor costa și pe mine
prea puțin – viața pământească
pe care-o voi schimba cu arborescenta viață

Am pregătit între rame
încrustat în lemn de stejar
sicriu
și-l scriu