Pe-o frunză grea și-uscată
Zăresc o stea impară
Ce urcă blestemată
Pe-a sufletului scară.

Se scutură alunii
De haina cea săracă,
Și cu durere,unii
În fața ta se-apleacă.

Privești spre cer,și doare
Când mii și mii de stele
Coboară-ncântătoare
Spre inimi paralele.

Pe-acea frunza uscată
Ai vrea din nou să treci,
S-o poți privi pe fată
Când varsă lacrimi reci.

Să vezi cum lumea toată
E-albastră-n jurul ei,
Și s-o pictezi pe fată
Cu-al inimii condei.

Să o iubești cu focul
Ce-n suflet s-a aprins,
Și să-i așezi norocul
În lungu-i păr desprins!

Apoi s-o iei de mână,
S-alergi cu ea spre Soare
Un veac și-o săptămână
În zilele impare...