Părinții mei s-au jucat... de-a dragostea. Iar ea m-a conceput. Și m-am născut! Aplauze… Am plâns și-am râs! Aplauze… M-am jucat! Aplauze… Am crescut! Aplauze… Am învățat! Aplauze… Am muncit! Aplauze… Am iubit! Aplauze… Am greșit! Aplauze… Am murit! Aplauze… Aplauze pentru cel care am fost! Pentru cel… Care poate mai sunt! Aplauze… Pentru viața mea!
Ce e viața?... Eu aș vrea să îi spun joc. Unul în doi. Eu și Destinul! Se plictisise singur. Și-atunci, din neant… M-a inventat pe mine! Nu chiar cum m-aș fi vrut. Ci cum m-a vrut el! Mă privesc înciudat în oglindă. Și pot să spun. Habar nu are de estetică! Dar pentru el… Asta nu contează. Estetica e viața mea! Adică jocul. În care el… Mi-aruncă, pe cap, belele. Și eu le parez. Cu cocoașa... Cu inima... Și cu mintea!
E un joc ciudat. În care el rămâne mereu invizibil. Eu doar încerc… Să-l ghicesc! Uneori reușesc. Adică mă feresc de loviturile lui. Și asta se cheamă noroc. Măsura... aplauze! Habar nu am ce joc. Însă cu cât o fac mai bine. Prelungesc jocul! Asta îl întărâtă. Și atunci folosește lovituri nepermise. În inimă! Le spune iubiri. Sunt cele mai greu de parat. Fiindcă că sunt invizibile. Surprinzătoare… Și atât de puternice... Că uneori ne doboară! Ori ne preface în jucărie...
Jocul ăsta este absurd. Pentru că, întotdeauna... Se cunoaște învingătorul. El, Destinul! Eu pot, doar. Să obțin un scor mai bun! Pentru asta… Mai apelez și la tertipuri! De după perdeaua de lovituri... Parate ori încasate... Îmi schimb mereu înfățișarea. Am devenit expert în asta! Cei din jur… Aproape nu mă mai recunosc. Uneori nici eu! Dar el mă recunoaște. Întotdeauna! Habar nu am cum. Și după ce… Continuă să mă lovească. Nici nu am timp să observ. Cum mă cocoșez! Cocoașa mea... E tabela pe care se afișază scorul. Mereu în avantajul lui!
Eu nu am la îndemână. Decât un singur mijloc nepermis... Îl mint! Cum cu ce? Cu mintea! Mă prefac. Că îi ghicesc intențiile! Emit puzderie de idei. Și cu unele chiar îl nimeresc. Fac un hățiș în jurul lui. Și asta îl intrigă ! Nu pricepe cum de reușesc. Și atunci îmi încurcă ideile. Adică mintea ! Dar asta, îmi e de cel mai mare folos. Uit! Și nu mă mai tem! Când încâlceala e mare. Mă apucă nebunia! Și nu mai poate să înțeleagă nimic. Din ce fac. E drept… Nici eu nu știu ce fac. Da uite-așa mai trece timpul! Și se prelungește jocul. Până într-o zi...
Cândva ajungem să credem. Că începem să aflăm adevărul. Adică să înțelegem jocul! Fiecare… Ne imaginăm jucător redutabil! Mai redutabil decât altul. Sau poate decât toți ceilalți. Fiindcă ne-am luat mereu. După aplauze! Pentru ele am făcut totul! Fără să ne întrebăm. Ce este acest joc. Fără arbitru... Fără reguli... Cu noi, pioni neștiutori! Care însă ne visăm regi. Pe tabla de șah a vieții...
Dar totul este biliard. Ori ruletă... În cazinoul speranței! Ne fură jocul. Și nu mai apucăm să trăim. Am făcut tot felul de planuri. Ne-am pierdut în combinații. Unele mai păguboase ca altele! Am avut un singur țel. Să pierdem cât mai târziu! Furați de aplauze. Și de scor... Am uitat însă să trăim! Și tocmai când vrem să o facem. Aflăm că jocul s-a sfârșit!
Am dat și am parat lovituri. Ne-am risipit viața în nimicuri. Abia acum… Mult prea târziu… Vedem și adversarul. În ridurile de pe chip… Destinul era Timpul! Știam că " ireparabile fugit tempo!" Dar ne-am bătut joc de el. Adică de noi! Am rămas doar... aplauze... aplauze... aplauze! Eu... Ce noroc!... M-am jucat și de-a dragostea! Și așa... Jocul continuă. Aplauze!!!