Umbra unui sarcofag
închide în întuneric mii de ani.
Cineva povestește, poate chiar îl știu;
mă aplec peste el și-n piatră
e un loc prin care intră cerul
și aprinde lumina.
Privesc interiorul ca pe o grotă,
palpez marginile
și parcă-mi vorbesc.
Prin istorie
unii oameni au știut să rămână,
poate că nu erau răi
erau chiar buni.
Zeii coborau atunci pe pământ,
se amestecau cu oamenii
și chiar se iubeau.
Tare demult mi-au copt cuvintele-n sânge,
când gândesc pașii mari
corpul devine de pasăre,
oamenii se cred vânători
dar nu-s prea îndrăzneți.
Ca și cum le-ar face plăcere
caută mereu o altă lume.
Azi povestesc cele auzite
dar nu le-aș spune la foarte mulți,
mi-ar place să mă asculte animalele,
și poate pictorii rupeștri,
dar nu mă pricep.
Frunza pe care scriu ce am aflat
este a unui copac trăznit,
de unde am furat focul
și ard în el,
toată istoria lumii
și nu piere...
mai rămâne câte un sarcofag
nedescoperit.