- Măria ta, Ștefan cel Mare,
Voievod al Þării mele
Vin clipe mari și grele.
Vine Mahomed cel năpraznic, vin ghiaurii
Cu o păgână invocare,
că el ar fi trimisul lui alah,
C-ar fi el Domn al Domnilor lumii
Stăpân al ființelor pământești,
Împărat al celor dela Apus,
pănă la Soare Răsare.
Vine cu tot alaiul păgânătății
să ne poruncească nouă
să deschidem porțile Cetății!

- Oh… răsunse Sfântul,
se laudă cu al lor zei?!...
Noi nu-l recunoastem pe alahul
care ii incită la război!
Nu le suntem datori, cu nimic și nimanui
și pe nimeni n-am prigonit, niciodată!...
Dumnezeul nostru îi va face una
Prin hățișuri, în sânul gliei, prin mocirla toată.
Sună din trâmbiță, cheamă la noi tot norodul
Și lăsați-i… doar... să treacă podul!

Și le-a deschis drum... dar, nu s-au mai reîntors!
Mahomed cu noroadele toate,
Dumnezeul Părinților, Părinților noștri,
i-au nimicit, scăpând ÞARA de păgânătate.

Tu Ștefan cel Mare și Sfânt, vibrând în Nemurire,
ai meritat o frunte cu coroană împletită de scântei!
Nu te-ai îngenuchiat lor, biruind ghiaurii
din crunta lor rătăcire,
mânați de filosofia vestită de a lor soi de zei.
Tu ți-ai urcat inima în soare, îmbrăcată în aur
Vrednic de înălțare, cu sufletul învăluit în laur !

Fiindcă ai trecut înspăimântat
prin noaptea neagră a vieții,
biruind ispita, iată, ți se cuvine acum,
să strălucești în Zorii Dimineții!