O caută-n mare,
Ea piere-n zare,
Ca visu’-n zori dispare,
E singur, n-o mai are.

A căzut din stele,
N-a putut s-o prindă,
I-a scăpat din brațe,
I-a ieșit din minte.
Îl credea din stele,
Vroia ca el s-o prindă,
Să-i adoarmă-n brațe,
Să-i alerge-n minte.

Acum o vede-n gând,
Ea se-ascunde-n mare,
Îl urmărește noaptea,
Ea e ca un soare,
E singur, cangrenat de dor,
Ea e moartă, ascunsă dup’-un nor.
Geme, urlă, moare,
Ea nu mai e, nu mai apare,
Noaptea lui e plină de stafii,
Ea e-nghețată-n fotografii,
În fiecare zi, i-e frică de-amintiri,
Ea nu-l mai vede, nu-l mai crede,
El nu mai poate, nu se mai încrede,
Pe plaja de stele, unde e soarele, unde e luna?
De ce-a plecat și de ce-o vrea întruna?
Se mai întoarce ca să-i mai dea viață?
O mai găsește, are speranță?
În somn cu ea vorbește,
Ea nu-i răspunde, nu reușește,
Nu-nțelege, se zvârcolește,
Încovoiat de durere, prins într-un clește,
Uită de el, știe numai de ea,
O să moară, ca s-o aibă aievea,
Se urcă-n cer, coboară-n mare,
Rupe un munte, prinde un soare,
Se uită peste creste,
Degeaba. Ea nu mai este.

Unde e soarele, unde e luna?
Unde-ai plecat?