celor ce plâng
dincolo de ușa noastră ca o copertă veche de carte
le–am lăsat în loc de batiste epoleții bunicilor
pot face și gălăgie cu ei
se pot încălzi

nu m-am mai bucurat așa de mult din ’79
îți culeg pașii ca pe zmeură îmi umplu gura nările
ne pătăm unghiile pe dinăuntru
categoric este ziua când pantofii
nu mai sunt perechea mea de aripi

dimineața nu ni se înverzește soarele
un miros plăcut emană animalul care ne-a înghițit
cearceaful dă târcoale trupurilor
regăsim orașul prin buzunarele tot mai largi ale întunericului
insectele încep să se dea pe firele de iarbă
ca pe tobogane

când îți spun bună dimineața chipul tău arată de parcă
atunci te scot pentru prima oară din pământ
apoi secvențele se succed repede
cineva începe să mă mototolească din piept
te văd la măsuță și în același timp peste mine
la wc sub duș îmbrăcându-te dezbrăcându-mă
trăgând perdeaua fumând căutând mobilul
la geamul tgvului șamd

singura constantă este chicoteala pereților

mâine la magazin voi lua
o pâine un suc ciocolată
/îți trimit o respirație de-a mea prin sms/
hârtie igienică
voi băga mâna în buzunar voi scoate suma exactă
în bancnote și monede
vânzătoarea se va uita la mine
ca la un fluture cu aripi de vitralii