Cineva sparge tăcerea cu ciocane de plumb,
bate pe nicovala istoriei
în potcoave de cai înaripați,
sunt prea tineri n-au învățat zborul.
Voci rupte din alte voci strigă de peste munți,
cuprind țara și o cheamă să privească ,
în ochii de dihor ai stăpânilor ei.

O știu, o cloșcă cu puii rătăciții,
prin ierburile înalte unde se cuibărește lentoarea.
Mă întreb unde suntem? Copacii-s uscați
și duhul nepăsării ne-a intrat în sânge,
ratăcim închiși în noi fără cuvânt.
Nu e nimeni să ne arate drumul
pașii din prezent fug fără rost în trecut,
în față-i ceața și propriul întuneric
prin care n-avem felinare să trecem.