E doar un zmeu…
“Să te sărut nu pot nu pot nici să te-ating
în trap de armăsari pe dunele prea albe,
Zmeule în amurgul plajei ochii mi-i preling
în colivia-mi zbor spre căzătoare astre

De ce nu mai zâmbesc de ce nici nu mai simt
mă sufocă și mă strânge colivia ta din aur
și aripile-mi gârbovite roase-mi sunt de timp
să fiu pasăre în colivie sau înger într-un staul”

Clipe lungi ca anii în zbor ea le-a parcurs
Spre răsărituri albe mult prea albe și fierbinți
Dar deșertul și mirajul oferitu-i-au alt curs
Si lacrimi, amintiri, scrâșnesc acum din dinți

Peste mări și tări undeva mult mai departe
De mii de ani tot în străfundu-i insula cetății
Ocrotește o statuie cu trecuturi suspinate
Ce privește deopotrivă răsăriturile morții

Valuri de arbuști albaștri tăinuiesc secrete groase
Sau chiar ziduri impozante cu dorința de-a salva
Ce uitate în lumină par ruine ruginoase
Parcă în cetate s-ar fi dat lupte cândva

“Nu, n-o lovi!“ Dar în zadar acum mai strigă
Pasărea măiastră la un negru pui de drac
Ce aruncă pietre multe într-o albă turturică
Pedeapsa musulmană dată de cei fară de păcat

“Vântule mă zboară din deșertul cu pedepse”
Și–și întinde printre gratii aripile gârbovite
Îndreptată spre cetate cu privirea-i din poveste
“Visez zâmbetul sincer din parfumuri felurite”

Colivia-i stă pe aripi în zbor strivindu-i oase
Lungi clipe de chin se preschimbă poate-n ani
Pasărea se prăbușește, la fel se sting și astre
Din ceru-i prea înalt pe-al cetății moale mal

O cadână ce s-ascunde printre valuri de mătase
Pare pasărea măiastră în noaptea cea de taină
cand se sprijină-n statuie ca să poata să se-nalțe
El, rabinul ce-n padure se ruga în haină albă

Atingerea a fost de-ajuns ca statuia să tresară
Iar rabinul să dispară în adanc rapit de întuneric
facand privirea de cadână să-ntâlnească neîmpietrită
Într-o clipa o privire cu impactul sau cel feeric

Dar se scutura și vede iar palatul, iar deșertul
Statuia, inima cetații parcă e blocată în vis
Pasărea din colivie printre gratii își poartă gândul
La bătrânul împietrit așteptând și tot mai trist

“Hai să alergăm călare pe nisipul alb al plajei
și promit că iți dau drumul atunci când voi câștiga
ori pe mare într-o barca sub acordul ei, al bravei
semilune într-o noapte și înca o mie –ți inima

iți voi face-o colivie mult mai mare mult mai grea”
“Colivia ta mă îndeamnă doar durerii să mă-nchin “
“cu zăbrele și mai groase tot din aur chiar și-o stea”
“zmeule visez nu aur ci un cort și-un zambet fin

parfumul fericirii împleti-va cânturi blânde
cum oare mă mai cheamă și cum oare mai trăiesc
când zilnic port cununi grele din spini pe tâmple
lasă-mi visul să nu plece și deci poarta s-o trântesc “

Apoi cad la o învoială și îi cere zmeul ei
Un secret să poarte-n pântec peste mari și peste tari
Și accepta cucerit doar trupul nu și sentimentele-i
Acum pandoratici ochii liberi zboară lăcrimând visări

Zboară simplu printre stele, clipe, ani cu soare
Peste mari și peste tări spre insula cetății
La un colt de umbra si parfumuri de margăritare
Și iată că mai simte gustul vechi al libertății

A pașit parcă-i o zână nicicum pasare măiastră
Și privește neschimbata, statuia ei din vis
Iar un copil ce ține-n aer un zmeu de-o sfoara groasă
Face ca statuia să-i pară chiar deloc de neatins

Și se îndreaptă cu sfială spre statuia răbdătoare
Iar copilul cum o vede zâmbește țopăind
Atingerea statuii cu mărgăritare
Face ca bătrânul să tresară-ntinerind

Copilul e uimit de zâna albă
Cum dă viată atât statuii lui
Cât și cetății de pe apă
Și-atunci scapă hamul zmeului

Pare păsării ca-i place locul, umărul cel mult iubit
Iar lui pasarea care-l iubește mai demult ca pe un zeu
Copilul țopăie de fericire peste zmeul prăbușit
Și zâmbește când aude “Nu-i nimic, e doar un zmeu…”