Mă împiedic în țărâna de sub proprii mei pași
Și mă arde praful privirii acelorași înaintași.
La umbra gândului că tot ceea ce este nu ar fi
Stau vara și număr stelele nopții din constelații.

Locuiesc pe planeta egală de soare-n distanță.
În boltă umbra nu coboară și nici nu se înalță.
Este un amurg zilnic și o dimineață eternă,
Ce dăruie trecere clipei ce mă poartă în bernă.

Pas cu pas măsor distanțele dintre distanțe
Ca și cum aș învăța să construiesc din substanțe.
Și mă plimb căzând în umbră ca o lumină
Între sine și mine, cometă risipită în tină.