Atâtea pleoape triste
ce nu mai știu a plânge
atâtea inimi goale
ce-au însetat de sânge
și-atât de multe verbe
zidite lângă slove
în rame fără formă
într-un pustiu de vorbe

Deșerturi fără umbre
ce nu mai știu de noapte
au mai rămas în gânduri
s-au risipit în șoapte
de când penelul-clipă
de când penelul-vers
culorile cuvinte
din cerul meu le-a șters

Și tot plutesc pierdute
pe lacuri ireale
însingurate lacrimi
în cenușii spirale
idei nemuritoare
ce tot îmi dau năvală
prin holdele de galben
pe-a vieții mele coală

Albastrul blând sărută
un verde lin himeric
priviri uimite oarbe
de sensul ezoteric
pătrunse de lumina
edenicei geneze
culorile cuvinte
uitat-au să vibreze

Când sufletul atinge
cu palme reci minunea
și mângâindu-i visul
replămădește lumea
a câta oară oare
cu graiul mut aștern
pe-aceleași vechi tipare
banalul meu etern

Mi-i trupul numai formă
un munte fără visuri
dorință si speranță
și dor pentru abisuri
mi-am mâzgălit cu sânge
privirile pustii
am vrut să-nvăț a plânge
dar nu mai știu "a fi"…