Mă las zidită pas cu pas
între vorbele reci.
Zidurile astea sunt din carne –
să te gândești la asta
când pe aici mai treci.
Zâmbește iar pierdut și risipit
și mai fixează lângă inimă o cărămidă.
E ciudat cum cerul
se face tot mai mic:
e ca un fluture ce se retrage-n crisalidă.
E lumea tot mai strâmtă –
mi se chircește la picioare;
am văzut odată o râmă
cum se strângea (cam la fel)
uitată undeva la soare.