dar vine o vreme, desigur, cînd ai să rămîi
singur. și totul ți se va părea alb. sau poate
vei fi ca o umbră peste gîndurile noastre. cea dintîi
care a reușit să le acopere, pînă la ultimul, pe toate.

acuma, să recunoaștem, tu nu vei putea niciodată
să ne privești. ba chiar îți vei întoarce ochii, îi vei închide, iar
afară, pe străzi, va fi tot lumea ce stă chiar acum, cînd vorbim, aplecată.
lîngă niște oameni eu m-am tot pregătit. și-am să sar

cu prima ocazie, ca dintr-un tren.
am să sar printre mîinile tale curate
pe care nimeni pînă acum nu s-a gîndit că le poate străbate.

am să sar. tu vei rămîne singur și la fel de șaten
deasupra mea va fi, ca o chemare-a amintirii, umbra ta
iar eu voi rîde. de parcă-ar conta.