Taci. În pragul
pădurii n-aud
cuvintele tale; ci aud
cuvinte mai noi
vorbite de picuri și foi
depărtate.
Ascultă. Plouă
din nori răzlețiți.
Plouă peste tamarinzii
sărați și arși
plouă peste pinii
solzoși și zbârliți,
plouă peste mirții
divini,
peste ginestra-nvoaltă
plină de flori,
peste ienuperii deși
cu fructe-aromate,
plouă peste fețele noastre
silvane,
plouă peste mâinile noastre
goale,
peste veșmintele noastre
ușoare,
peste fragede gânduri
ce sufletul naște
purificat,
peste basmul minunat
care ieri
te-amăgea, ce azi m-amăgește,
o, Ermiona.

Auzi: Ploaia cade
peste solitara
verdeață
c-un țârâit ce durează
și-n aer vibrează
după-aceste frunzare
mai dese, mai rare.
Ascultă. Răspunde
la plâns cântecul
greierilor
ce plânsu-austral
nu-l înspăimântă,
nici cerul cinerar.
Și pinul
dă glas, și mirtul
alt glas, ienupărul
altul, și încă, sunt clape
diverse
sub degetele nenumărate.
Iar noi ne-adâncim
în duhul
silvestru,
trăind viața arborilor;
chipul tău îmbătat
înmuiat e de ploaie
ca frunza,
și pletele tale
au o aromă
de albă ginestră,
o, făptură terestră,
cu numele
Ermiona.

Ascultă, ascultă. Acordul
de greieri în aer
încet, mai încet
mai surd
se rărește sub plânsul
ce crește;
un cântec se-amestecă
mai răgușit
și din afunduri urcă,
din umeda umbră adâncă.
Mai surd și mai slab
se oprește, se stinge.
O singură notă
mai tremură, cade,
reînvie, vibrează, se stinge.
Nu glasul mării se-aude.
Se-aude-n frunzișuri
căzând
ploaia de-argint
ce purifică,
picurul apei sunând
după frunzare
mai dese, mai rare.
Ascultă.
Fiica văzduhului
tace; iar fiica
mâlului, oareunde,
o broască,
în umbra adâncă răspunde,
cine știe unde, cine știe unde!
Și plouă peste genele tale,
o, Ermiona.

Plouă peste genele tale negre
de parcă tu plângi,
dar de plăcere; nu albă,
ci-aproape-nverzită
și pari că din scoarță răsari.
Viața ni-i proaspătă-n trup
aromindă,
inima-n piept e ca piersica-n
pârg,
ochii între pleoape
izvoare-ntre ierburi,
dinții-n alveole
sunt ca sâmburii cruzi.
Și mergem din hățiș în hățiș,
când împreună, când singuri, pieptiș
(iar rugii puternici și verzi
ne-nlănțuie gleznele
ne-mpiedică-n mers)
cine știe unde, cine știe unde!
Și plouă peste fețele noastre
goale,
peste veșmintele noastre
ușoare,
peste fragede gânduri
ce sufletul naște
purificat,
peste basmul minunat
care ieri
m-amăgea, ce azi te-amăgește,
o, Ermiona.