Când luna-și vede chipul
zâmbind adânc în lac,
când adierea nopții toată
sub umbrele himere se tot pierde,
pășesc tiptil și mă ascund
după copaci,
ca nimeni să nu-mi știe
făptura să mi-o cheme.

Întorc fiorul atingerii de stea
spre chipul cel închis în taină,
și mă strecor în ființa ta
fără să știi,
fără să bănui,
și-ți las doar visul
martor,
creatorul.

Nu căuta să înțelegi
sau să găsești
ceea ce în zori nu se mai vede,
ci lasă lumina razelor de soare acum
să-ți tăinuiască amintirea,
adevărul...