Ce clipă, timpul! Ce frunză, toamna!
Foșnește soarele pe sub pământ;
arcuit sub tâmplă, gândul
parc-ar vrea să îți descânt.

Ce curcubeu închide, retina nopții!
Răsare sferic un fagure ceresc;
zbor despletit - de piatra firii,
nervii de fum îmbătrânesc.

Plouă în inimi cămașa morții.
Scenă sacrală, în rădăcini;
sunt tăceri care văd, spirit malefic,
din întuneric cum cresc lumini.

De gardă la suflet, o clipă goală.
Se năruie zborul înlănțuit;
gând fracturat - de agonie,
vertebră de fum, e tot ce-am iubit .

Ce clipă timpul! Ce frunză, toamna!
Totul îmi pare dumnezeiesc;
descântecul vine, descântecul pleacă
și- nțelesul luminii nu-l mai găsesc.

Ileana Popescu Bâldea