"Păi cine iubește și lasă,
cine iubește și lasă,
Dumnezeu să-i dea pedeapsă,
Dumnezeu să-i dea pedeapsă,

târâișu' șarpelui
și pasu' gândacului,
vâjâitu' vântului,
pulberea pământului,
pulberea pământului."

(bolborosea Mara cu unghiile înfipte în sânul stâng)

în timp ce din gură îi ieșeau stoluri de corbi albi
purtând pe aripi cruci negre și grele
asemeni pietrelor de moară,

în sufletul ei își făcuseră cuib șerpi peste șerpi
mușcând din ea până în carne bătrână
asemeni orelor fără de sfârșit

în ochii ei se adunaseră în haită toți lupii timpului
ieșeau doar la lună plină dând-o la o parte
o rupeau peste tot pământul


"...vâjâitu' vântului,
pulberea pământului,
pulberea pământului."

(bolborosea Mara în timp ce din ea creștea o pădure de gânduri)