Stau în pat, holbez tavanul și-mi imaginez viața perfectă.
Am trei euri.
Primul sunt chiar eu, rădăcina și trunchiul copacului cu două crengi,
unindu-se într-o coroană în formă de cercel,
eul-realitate, eul-liniște-iluminare.
Al doilea e vena care se dezlipește din mine, copilul mov care caută prin cuferele encefalului meu:
etichetează, pune amintirile în ordine, le recondiționează dacă e nevoie, le șlefuiește cu degetele false.
Apoi, mai este eul clarvăzător,
are o imaginație pe care dacă ați putea-o cuprinde cu mintea ați exploda cu siguranță, el vede în viitor - vede ceea ce vrea să vadă,
scenarii de tot felul, posibilități calculate matematic, făurește replici pentru orice, planifică.
Iar eu stau, mă bucur de tot, trăiesc, le las pe aceste euri-lipitori să viețuiască în mine,
și în schimb ele fac lucrurile grele,
ele gândesc,
ele pun amintiri în borcane pe rafturi de după uși încuiate,
ele se îngrijorează despre bani și facultate și viitor și ce-o să zică Ashley dacă nu mă duc cu ea la film lunea viitoare pe planeta nu-știu-cum.
Ca să am viata aceasta perfectă, tot ce-ar trebui să fac ar fi să mă detriplez.
Dar știu că tot ce fac e să visez.
Mă ridic din pat, las prostiile deoparte și mă duc să fac un duș.