Am scris într-una, am scris în două
despre ziua de prisos a lumii când nici măcar spânzurații nu se clatină-n ștreang
despre naștere și despre mamele care mor născând
am scris
arii funebre sau despre „urâtul din miezul cuvintelor”
despre frică într-una-m notat până ce am prăbușit
cuvintele toate (am aflat că există ceva obscur – ca o idilă
care leagă înfricoșatul de obiectul fricii).


O, voi care citiți aceste rânduri deșucheate
ascultând cum se tânguie toamna la picioarele gurii de metrou
ori pe la geamurile birourilor, la mesele cârciumilor
cum pot eu a răspunde suspiciunilor ne-rostite?


Am scris întreit și-apoi din cuadratura iadului am urlat ca un sfânt
despre iepuri, mâini și metafizică
am scris
despre vinul niciodată băut (într-un ev mijlociu am condamnat la „fecioara de fier”
o tânără fată care-a fost surprinsă cumpărând o litră cu vin –
„zi-i satanei, pe cine vrei a seduce?”
mai târziu am aflat că logodnicul ei îi ceruse
vinul ca semn al iubirii ce-i poartă).


O, voi care citiți aceste rânduri deșucheate
ascultând cum se tânguie toamna la picioarele judecătorilor
cum pot a răspunde acuzațiilor ce vor a veni:


[1] vei a râde de păcătoși
[2] vei a dori să vezi
[3] vei a zice „da”?


Am scris toate acestea cu creta pe aleea din fața casei
în timp ce copiii-mi dormeau prin minte (se făcea că mă tot desenau cum dorm
la marginea pădurii nebune din Lunca).