„A fost odată ca-n povești,
Un fir de apă-n munți crăiești,
Născut din stâncă sfântă,
Ce cobora înfiorat,
Încrezător, făr̛ de păcat,
O lume-a lua la trântă.

Cu poftă iată-l, avântat
Prin piatră taie viu, săltat,
Din matca-i dând să iasă,
Sărind sprințar și jucăuș,
Tot chicotind mereu ghiduș –
Fecior fugit de-acasă.

Ba-i iute, ba e somnoros,
Prin lungi meandre-alunecos,
Prelins e-n desfătare,
În coborâre-n late văi,
Alăturea de alți flăcăi
Sclipind voioși în soare.

Pe-obrazu-i clar se pleacă-n mal
Rudenii strânse în aval
Să-și lăcrimeze-amarul:
Stejari și brazi, și gălbiori
Ce cap ițit-au de cu zori,
Mesteceni albi ca varul.

Îl mângîie cu-alean, pe rând,
Pe cel ce-aleargă susurând
Prin viața ce-și începe;
Vecini sosesc întârziați,
Prin des tufiș stau răsfirați,
Părând a nu pricepe

De ce-i atâta zarvă-n crâng,
De ce din ramuri frunze plâng,
De ce-i prăpăd și jale?
De ce suspine, șoapte-n glas,
Că până-n sat e doar un pas
Þinând de-a dreptul cale...

Șuvoiul mic e fericit,
Slăvit, iubit, ba chiar pizmit
Că lumea o s-o vadă,
Că nu-i ținut în rădăcini
Și-o colinda la buni străini,
Neosândit să șadă.

Deodată, făr-a fi vestit,
În lung tunel cu gât sucit
Dispare-n întuneric;
L-nghite hăul pofticios
În pântecu-i nesățios,
Prin labirint misteric.

Din spăimă-n spaimă, din lovit,
Vai, țipă deznădăjduit,
Să îl audă rude;
Necoptu-i glas de băietan,
Ecou străbate-n subteran –
Dar nimeni nu-l aude!

Lumină pare-a-ntrezări
Mărindu-se spre a-l primi
Spre cer, spre libertate,
S-arunce curcubeu în nori,
Din boabe de-apă cu fiori,
În vii culori curbate;

Din suflet mână stropi, cu-avânt
Să cadă-n vuiet pe pământ,
Spre lacul de la poale;
Răsună-n bice-n zurgălăi,
Ca să audă și ai săi
Că nu-i oprit din cale,

Să știe codrul bătrâior
Că-i teafăr dragul de fecior
Și n-are griji să-și facă;
S-audă florile din crâng,
Ce de alean petale-și frâng,
Că viața-i doar o joacă.

Ferigi deasupra-i s-au unit,
Coroană împletind grăbit,
La-nvingător să pună.
Prelungi ovații și foșneli
Din lăstărișul cu găteli
Un vânticel i-adună.

A mai crescut, da-i tot senin
De limpede-ncântare plin
Ca un ferice mire,
Când căprioara-i dă sărut
Și-l soarbe pe necunoscut
Cu șoapte de iubire.

De după cot apare-un sat
Întins pe plaiul înclinat,
În tihna de amiază.
O fată cântă-n largul prund,
Din ramuri păsări îi răspund
Și ea se-mbujorează

Când pune-n apă un picior,
Și-n trupu-i simte scurt fior
De teamă și plăcere,
Oglinzi i-arată chip frumos
Și păru-i negru, mlădios,
În clipociri stinghere.

Sedus, pârâu-i fermecat
Și s-ar opri din lunecat,
În vis și-ncremenire –
Curajul, vlaga i s-au stins,
E subjugat și e învins
De prima lui iubire.

Pe glezna-i urcă-ncet, livid,
Nesigur e, râvnaci, timid,
Alăturea să-i fie,
Ca-mbrățișați, doar el cu ea,
Să curgă-n lume unde-or vrea,
Uniți pe veșnicie.

Fecioara, însă are naz:
Þâșnește-afară, pe izlaz,
Fugind cu gând de vină
La umbră de castan vânjos,
Ce-o mângîie cu ram umbros,
În mreajă s-o ațină.

Un râu pe-al vieții sumbru drum
Își schimbă luciu-n negru-acum,
Prin maluri să lovească,
Și-oglinzi întoarce de la cea
De care-n visu-i scurt credea
Că o să-l fericească.

Și-ascunde inima-n străfund
Și sapă ca un furibund
În tot ce-i stă în cale;
Tristețea rău l-a urâțit,
E tulburat și nămolit,
Cuprins de chin și jale.

Cu frunze-n plete și pământ,
Își jură crâncen legământ
În aprigă vâltoare:
Prin lume cât va băjeni,
Blestem lovească-l de-o iubi
Nedulce muritoare!

Bătrân se scurge spre soroc,
Cu remușcări de nenoroc
Și gând la cei din munte.
Vin frații-i tulburi, răvășiți
De-al lor trecut, spre-a sta uniți,
Cu sufletele ciunte,

Necaz să-și verse-n fluviul lat,
Ba răsfirat, ba încurcat,
Spre marea-n care-or plânge
Iubire, patimă și dor,
Că ea-i etern ascultător
De povestiri nătânge...”